A avea sau a nu avea brad

Ca să ne înţelegem de la bun început: nici mie NU îmi place bradul ăla din centrul Ploieştiului care arată ca un desen al unui copil netalentat (posibil eu).
De vreo săptămână încoace tot facebookul ploieştean urlă că e urât bradul şi că trebuie schimbat. Că domne nu merităm o asemenea urâţenie de brad. Acum, cu 2 malluri,stadion OZN, Sala Sporturilor renovată şi alte asemenea artificii civilizatoare, nu se poate să ne facem de râs cu un asemenea brad urât. başca s-a făcut şi petiţie să aducă domn primar brad obligatoriu NATURAL! Am înţeles că în pepenării brazii cresc de vreun metru 80 cam în 10 ani. În mediul natural cresc în mai mult timp. Evident că domn Bădescu, ca să se spele de păcat, trebuie să aducă un brad mai mare de 2 m că nu-ţi poţi bate joc de alegători de două ori în aceeaşi lună... şi ca să facem un calcul rapid, mai mult de 2 m înseamnă cel puţin 5 ca să fie satisfăcător. Adică minim 25 de ani (dacă îl luăm din vreo crescătorie de brazi). Adică brăduţul ăla săracul, după ce că a crescut tras de crengi ca să fie bun de vânzare cât mai repede, trebuie musai tăiat ca să se bucure pretenţioşii ploieşteni vreo 3 săptămâni de el. Să aibă piţipoancele de provincie poze de pus pe facebook.
Acum mă gândesc aşa (cât pot şi eu, cu limite), oare oraşul ăsta chiar nu mai are aşa cu ce se mândri? Trebuie musai un mare brad luminat (pe banii cui credeţi? ai echipelor pe care le bate Petrolu?) ca să se simtă ploieşteanul mândru? Avem pretenţii de oameni civilizaţi cu apucături de Ev Mediu... Când planeta urlă de poluare, noi urlâm că-s prea puţini copaci tăiaţi... Dar un brad de plastic ce-ar avea? Unul mare, mare cât flacăra de la Lukoil şi mândria de ploieştean. Unul pe care să-l ţinem la naftalină şi să-l scoatem afară o dată pe an ca pe patriotism. N-ar fi mai bine? Nu ne-am linişti şi ne-am vedea bucuroşi de probleme precum... STRĂZILE??? Nimeni nu s-a plâns pe facebook că Ploieştiul arată iar ca după război...  

Despre ultrașii ploieșteni sau De ce nu țin cu Petrolul ca toată lumea

    Când am apărut eu la mine în familie (acum vreo 21 de ani) erau deja 2 steliști în casă – tata și fratele meu. Nu înfocați, nu ultași, fără căciuli și fulare. Cuminți, din spatele televizorului, cu înjurături la ratări – ca orice microbist care se pricepe la fotbal mai bine ca jucătorii de pe teren și ca antrenorul de pe bancă. Când era meci, evident, patriarhatul se resimțea puternic astfel că până la urmă tata a mai cumpărat un televizor pentru ca mama să se uite liniștită la telenovele în timp ce el se uita liniștit la fotbal. Eu nu m-am înțeles cu telenovelele. Tocmai d-aia, spre deosebire de fetele din jurul meu, spaniola mea se rezumă la ”Estas embarasada? No. Mentirosa!”(sunt ferm convinsă că n-am scris bine, dar mă jur că știu a pronunța). Și așa am ales fotbalul în locul telenovelelor. Și doar nu puteam să fiu oaia neagră a familiei, evident că am fost stelistă înfocată. Un pic mai mult ca ai mei căci aveam și o brățară d-aia de cauciuc pe care scria cu roșu și albastru numele iubitei echipe. Până pe la 14 ani am tot ținut cu Steaua. Apoi am început să gândesc și mi-am dat seama că fotbalul și campionatul românesc sunt două lucruri paralele. Și nu m-am mai uitat la fotbal. Doar la campionatele mondiale.

    Și anul trecut la mine în oraș s-a produs o minune. Au refăcut stadionul Ilie Oană. Și o dată cu apariția  OZN-ului din oraș echipa ploieșteană a promovat în Liga I. Și deodată, peste tot, ultrași! Toți suporteri înfocați! Până acum un an Petrolul avea câțiva suporteri înfocați care mergeau cu echipa peste tot. Niște băieți care știu ce e pasiunea, cu inima și trupul alături de jucători oriunde în țară, indiferent de scor și de divizie. Dar acum, deodată, orașul e plin ochi de fani petroliști care, nu știu cum și de ce, au stat ascunși în case până ce Primăria a inaugurat stadionul și Petrolul a promovat. Îmi place la nebunie când văd mii de oameni care merg o dată la două săptămâni la meci. Străzile sunt pline, oamenii ies din casă, orașul prinde viață și culoare. Să n-ai curaj să fii stelist pe străzile Ploieștiului! Sau rapidist. Copiii de 14-15 ani sunt azi ultrași. Anul trecut am fost la un atelier despre ultrași. Au venit niște băieți mari care vorbeau despre spirit civic, implicare, cetățenie activă, exprimare liberă, comunitate, pasiune și sport. Cred că băieții ăștia de se îmbracă în galben-albastru nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă astea. Nici fetele care își fac poze pe stadion și le pun pe facebook nu cred că știu. Și nici nu cred că e vina lor. Cred că e vina societății care ne îndeamnă să nu cumva să ieșim din tipar. Cum care societate, domne? Asta de a transformat frumosul sport într-o afacere. Asta care pune preț pe om. Eu nu știu cum un om poate să coste. Adică dai câteva milioane și devii patron pe talentul și munca băiatului? Ce frumos! Dar să revin. Și nici nu prea înțeleg cum poate Consiliul Local al unei localități să dea prime unor jucători de fotbal. Am înțeles, duc numele orașului mai departe, păi bine, dar să dai 2-3 (nu știu sigur care e suma) milioane de euro pentru o echipă de fotbal. MILIOANE DE EURO. Cu 2 milioane de euro am rezolva ceva probleme ale orașului.... Nu cred că dacă le dăm la niște băieți ca să își cumpere mașini și telefoane (nu știu de ce, tind să cred că nu are vreun fotbalist în gând ”Abia aștept să îmi intre prima aia de zeci de mii de euro, să-mi bag pula câte cărți îmi iau!”) ar fi corect față de ăia de își iau de la gură ca să plătească impozitele. Dacă pe mine m-ar întreba cineva ce vreau să facă Primăria cu banii de pe impozitele pe care le plătește tata, sigur nu aș zice să îi dea unor băieți să își cumpere o mașină nouă. Nici nu știu unde mama mă-sii să se plimbe cu ea că străzile din Ploiești sunt pline de gropi.

Și nu mai înțeleg ceva: venind acum acasă dinspre centru peste tot vuiau străzile de meciul Stelei. Adică petroliști până joacă Steaua în Champions League? Uite că eu nu pot fi așa superficială. Nu mai urmăresc de mult timp campionatul intern (da, ziceți, fițe pe mine), dar nu pot să fiu acum lupoaică galben-albastră. Am impresia că trăiesc într-un oraș întreg de prefăcuți.

    P.S. Știu că sunt fani care mergeau la meciurile Petrolului de pe vremea când eu eram stelistă, tot respectul pentru ei. Restul însă...

Afișul 3

    După întâlnirea cu sora lui,Mircea începuse să își aducă aminte de viața de dinainte de armată. Zilele în care mânca doar cât sa nu moară de foame și cât să se poată trezi a doua zi de dimineață ca să muncească pentru familia sa. Încerca să își amintească numele și figurile fraților și surorilor. Trecuseră atâția ani și pesemne toți s-au schimbat între timp. Monica era acum o femeie frumoasă. Îi povestise cum a ajuns să cânte în spectacole după ce a fugit cu un circar. Băiatul ăsta cunoștea lumea spectacolelor și o făcuse vedetă. Apoi o părăsi. Iubea mai mult circul și familia de acolo decât pe Monica. Dar ea s-a descurcat bine și fără el, avea talent și era frumoasă. „E adevărat, uneori am făcut și lucruri pe care nu voiam să le fac...” Îi mărturisi ea, cu privirea în altă parte, cu o țigare în mână pe care o scruma mai des decât era necesar. „Dar de multe ori drumul spre succes și bani trece prin patul multor bărbați. Acum am spectacolul meu. Îmi aleg singură costumele și decorul. Și cânt ce-mi place mie!” Mircea se gândea că sora lui nu are gusturi prea bune. Costumele și machiajul erau parcă prea stridente pentru paloarea ei naturală. Și melodiile erau unele de duzină, pe care le auzi peste tot. Se bucura însă că fata plecase din sărăcia de acasă. Plecase de la ea spre dimineață când cocoșii cântau despre răsărit. Nu o întrebase nimic despre familia de acasă, dar nici fata nu îi menționase nimic. Plecase fără să îi promită că se vor mai întâlni sau că își vor scrie. Ea părea mai străină decât orice femei de pe stradă.
   Și totuși, acum, după ce se stabilise în capitală și își aranjase un pic lucrurile în noua lui căsuță închiriată, gândul lui zbură către vremurile care parcă nici n-au existat. Dacă nu îi erau întipărite bine în memorie ar fi zis că asta face de o viață întreagă. Însă tocmai amintirile exacte îi stăteau dovadă că viața lui a fost cândva diferită. Își amintea perfect fiecare crăpătură din pereții vechii sale case. Vedea străzile pe care le umblase de atâtea ori și simțea mirosul de săpun de casă al rufelor spălate de mama lui.
   Se trezi dimineața târziu. În armată nu putea face asta așa că, în fiecare dimineață când butonul ceasului biologic era apăsat și se trezea, își aducea aminte că nu mai are de făcut instrucție și că poate dormi liniștit încă două trei ceasuri. În timp ce mesteca mecanic feliile de pâine prăjtă unsă cu unt, își făcea planurile pentru ziua care abia începea pentru el. Își aminti că trebuie să se ducă la cizmar să își repare bocancii de armată. Nu arătau rău, avusese grijă de ei, însă talpa se crăpase la mijloc și se uda la picioare de fiecare dată când ploua. Își amintea bine senzația de pe front când, în puținele momente de liniște realiza că are picioarele ude. Și de fiecare dată când se descălța pielea îi era zbârcită. iar unghiile moi. După ce își termină micul dejun, luă bocancii într-o plasă și plecă în căutarea unui cizmar. Văzuse o dată un afiș într-o stație de autobuz cum că, la 100 de metri în spatele stației, pe o străduță mică e un atelier de cizmărie. Acolo avea de gând să meargă.
  Plecă liniștit, cu inimă ușoară, nu vesel, dar nici trist. Luă autobuzul de la capătul străzii și coborî cu o stație înainte de centru, acolo unde își aminti că văzuse afișul cu atelierul de reparat încălțăminte. Așteptase autobuzul în stația aia când fusese la ziua de naștere a unui fost camarad. Era un tip simpatic, un pic arogant, dar foarte popular și cu mulți prieteni. Nu păstrase legătura cu el după ce plecaseră de pe front, dar se întâlniseră întâmplător cu o săptămâna înainte pe unul din bulevardele mari ale orașului. Schimbaseră câteva vorbe și erau sincer fericiți că se întâlniseră. Mircea îi dăduse numărul lui de telefon. iar fostul camarad îl sunase două zile mai târziu și-l invită la ziua lui. Se dusese cu drag, abia aștepta să mai discute cu el, mai ales că aflase că or să vină mai mulți soldați pe care îi cunoștea.
   Cu amintirea petrecerii din ziua respectivă, Mircea ajunse la atelierul de reparat. Era un garaj mare, în care lucrau vreo trei bărbați. Unul dintre ei tocmai terminase de reparat o pereche de cizme de damă și acum verifica dacă e stabil fermoarul. Ceilalți doi bateau niște cuie micuțe-micuțe în talpile unor bocanci militărești. Erau acolo vreo 5 perechi care așteptau același tratament. Ciocănele mici se auzeau alternativ, cu zgomote seci, nu puternice, dar deranjante. Mircea se duse la bărbatul care ținea cizma de damă în mână. Era gras, nu foarte înalt, cu un păr blond cenușiu, lăsat neglijent. Din când în când bărbatul își dădea părul din ochi, iar uneori avea gestul ăsta inconștient, fără ca să existe neapărat vreo șuviță care să îi deranjeze vederea.
   -Bună ziua! Am și eu o pereche de bocanci de reparat. Se poate ? 
   Cizmarul ridică privirea și atunci Mircea recunoscu privirea maronie a fratelui său cel mai mare. Rămaseră câteva secunde blocați, recunoscându-se unul pe celălalt, fără să știe vreunul ce să zică. Se îmbrățișară fără să își spună înainte vreun cuvânt și fără să lase vreunul obiectele pe care le țineau în mână.