Dialog în familie

Într-o zi, Bătrâneţea, o o doamnă respectată din înalta societate, şi-a întrebat frumoasa sa fiică, Copilăria:

-De ce, copila mea, treci tu aşa de repede de drumul scurt şi anevoios? De ce nu-ţi mai încetineşti tu pasul şi nu faci drumeţilor viaţa mai dulce?

-O, mamă! răspunse tânăra frumoasă, dacă ai ştii tu că cei ce mă-ntâlnesc în cale sunt deja prea bătrâni pentru a-mi asculta poveştile, inimile le sunt prea pline de răutate pentru a-mi da bineţe când mă văd. Drumul lor e deja prea plin de obstacole şi puţini sunt cei care îmi acceptă ajutorul ca să treacă peste ele. Vezi, dragă mamă, că prea mulţi ajung la devreme la tine, prea obosiţi şi trişti ca să mai zăbovească la popasul meu.

Atunci înţeleapta femeie şi-a îndreptat privirea către cealaltă fiică a sa-Adolescenţa.

-Tu, fata mea, tu de ce nu le umpli sufletele de visuri şi dorinţe? De ce nu le presari în inimă ţeluri măreţe?

-Dar, mamă, răspunse trist Adolescenţa, sufletele lor sunt grele, pline de răutate. Visurile şi dorinţele de altădată nu mai au loc în întunericul de acolo. Inimile sunt prea pline de răzbunarepentru bunătatea cu care feriţi de rele. Ţelurile marţe sunt înlocuite cu scopuri josnice. Eu nu-i mai înţeleg, mamă, pe drumeţi! Ascultă-i tu şi spune-mi dacă nu auzi decât cum se plâng de binele pe care îl au şi la care alţii doar viseză.

Cu fruntea încruntată, Bătrâneţea întrebă pe ultima ei fiică-Tinereţea:

-Dar tu, fata mea, tu de ce nu îi avânţi spreîmplinirea viselor? De ce nu îi uneşti după pofta inimii?

-Să-i avânt spre împlinirea viselor? răspunse mirată Tinereţea. Oare ştii tu ce vise negre au drumeţii din ziua de azi? Ştii tu oare cîte am pierde dacă i-aş ajuta să-şi împlinească uneltirile? Să îi unesc după pofta inimii? Dar nu le mai găsesc inima, dragă mamă. E închisă bine într-un seif căci şi-au vîndut-o în schimbul unor stropi înşelători de fericire.

Acum înţelegea Bătrâneţea de ce ajung la ea drumeţi atât de mulţi, cu chipuri atât de tinere, dar cu priviri atât de îmbătrânite. Ei fug de viaţă, nu apreciază nimic din tot ce au şi răutatea le îmbătrâneşte sufletele... Poate nu e prea tărziu să dai ascultare poveştilor copilăriei, să zbori cu visele Adolescenţei şi să umpli paharul cu succese al Tinereţii. Zăboveşte din plin pe drumul vieţii că oricum Bătrâneţea poate aştepta oricât.

George

El este George. Am trăit sub acelaşi acoperiş atâţia ani. Ajunsesem să ne cunoaştem toate obiceiurile. Ştiam ce îi place sa mănânce dimineaţa, cum îi place cafeaua, îi cunoşteam mersul apăsat, respiraţia uşor greoaie. Între noi era ceva ce puţini aveau: înţelegere, comunicare, jocuri, reguli, compromisuri. A fost lângă mine în momentele cheie ale vieţii, precum şi în acele momente mai puţin importante, dar memorabile.

Într-o zi totul s-a schimbat între noi. Ştiam că de atunci nu va mai fi nimic la fel niciodată. Eu îl iubeam la fel de mult. El mă iubea altfel. Toată atenţia pe care o primeam eu înainte i se cuvenea ei acum. Stăteau împreună tot timpul. Aveau secretele lor, jocurile lor, erau ei. Îşi schimbase obiceiurile după ale cele ale ei. Înainte împărţeam totul. Un măr tăiat pe jumătate era al meu şi al lui. Apoi, din jumătatea lui,jumătate i se cuvenea ei. Nu mai visam împrună. Visele lui se legau de ea. Şi într-o zi, spunându-mi că vrea să-i fiu alături aşa cum şi el mi-a fost mie, mi-a cerut să îi fiu domnişoară de onoare la nunta lor.Şi am acceptat. De atunci drumurile noastre s-au despărţit definitiv.

El este George. Fratele meu.

2 in 1

Citisem undeva că în topul celor mai insuportabile dureri locurile fruntaşe sunt ocupate de durerea de măsea şi cea de rinichi (sau richini aşa cum ar zice un bun prieten). Eu am avut parte de amândouă. Bine că nu în acelaşi timp...

Ei bine, pe mine când ma dor măselele e ca şi cum aş fi un alt om. toată buna dispoziţie, tot simţul umorului, ironia şi celelalte caracteristici care fac din mine o persoană cât de cât agreabilă, dispar ca prin minune. Şi nu e nevoie ca măseaua să se umfle pentru a mă schimba şi fizic. Ochii (şi oricum mici) se micşoreaza drastic, rămânând o dungă neagră (culoarea genelor) în urma unei încruntări permanente. Iar buzele mi se strâng ca un lacăt ce blochează toate cuvintele de "bine". Mâna ţinută pe falcă într-o strânsoare ce înroşeşte toată faţa e un alt semn mai mult decât concret că durerea de măsea sălăşuieşte undeva în spatele palmei. Nu mănănc pentru că nu pot. Doar mă doare, nu? Devin sensibilă la orice lucru minor, stau într-o stare de enervare continuă şi sunt convinsă 100% că tot ce se întâmplă în jurul meu are un singur scop şi anume acela de a-mi spori mie durerea de măsea.

Iar rinichii? Of, un alt chin pentru cei care au probleme cu ei. Nopţi de nesomn, tendinţa de a bea bere (căci se va găsi cel puţin o persoană care să îţi spună că berea face bine la rinichi), pastile peste pastile... Şi observi că dacă stai într-o poziţie ghemuită îţi mai trece din durere... sau cel puţin îţi amorţesc toate cele şi nu mai simţi că te doare. Dar cum te-ai mişcat puţin-Gata! Durerea revine precum un boomerang aruncat de un cunoscător. Binenţeles că te părăseşte pofta de viaţă, devii sigur că eşti blestemat, că plăteşti pentru păcatele comise... o întreagă filozofie pentru răspunsul la întrebarea "De ce mă dor pe mine rinichii?"

Şi totuşi, mai presus de durerile astea două există o stare mult mai insuportabilă. Melancolie totală sau stări de irascibilitate nefondată. Lipsa poftei de mâncare. Convingerea că "Toate mi se-ntâmplă numai mie". Insomnie totală sau coşmaruri interminabile. Antidepresive, tendinţa de a te izola de lume, de a te închide în tine. Uiţi câteva momente, zâmbeşti şi apoi zăreşti o poză şi durerea revine. o combinaţie îngrozitoare între cele două dureri. Nu trece cu niciun fel de tratament medicamentos. Doctorii nu îi găsesc leac niciodată. Poţi să îţi faci radiografii, tomografii şi tot felul de scanări-degeaba. Fizic eşti complet sănătos. Poate un pic mahmur din cauză că Ovidiu a încercat sa te trateze un pic cu lacrimile lui. Şi atunci unde e "buba"? Ce te doare? Ce organ misterios a ajuns să se îmbolnăvească în aşa hal încât a reuşit să reunească cele două chinuri? Unde e organul ăsta? Pot să-l scot prin operaţie?

Când te simţi în aşa hal atunci e clar: te doare sufletul. Cineva ţi-a frânt inima (cea spirituală, căci cea materială a ieşit bine la "scanări") .

Şi ziceam că am avut noroc că nu m-au durut rinichii şi măselel în acelaşi timp. Deşi dacă stau bine şi analizez...