Despre lume şi nimic

N-am înţeles niciodată de ce trebuie să plătim pentru linişte, pentru bucurie.
 De ce trebuie să plătim pentru un bilet la film? "Oamenii au muncit că să realizeze filmul!"-ar fi răspunsul inevitabil. Păi bun, dar de ce trebuie să fie plătiţi dacă fac ce le place? De ce să plătesc dacă filmul a fost făcut ca să fie văzut, ca să transmită un mesaj, ca să spună o poveste...
 De ce nu pot scriitorii să meargă la editură şi să spună "Asta e povestea mea, vreau să o cunoască toată lumea, fă-mi 1000 de exemplare şi pune-le la colţ de stradă."? "Pentru că trebuie să trăiască şi ei."-acelaşi răspuns inevitabil. Păi nu pentru asta trăiesc? Nu pentru a scrie, a povesti, a împărtăşi tuturor gândurile?
 De ce costă mâncarea? Nu e în firea naturii să mănânci, să bei, să dormi? De ce trebuie să plătim pentru lucrurile astea dacă sunt nevoi atât de evidente, de incontrolabile, de inevitabile?
De ce nu pot să-mi iau rucsacul în spinare, să plec hai-hui prin lume, să dorm în holul bisericilor şi al librăriilor şi să mă opresc din când în când în câte o piaţă a marilor oraşe ca să ascult vreun cântăreţ la fluier, care stă acolo şi cântă doar pentru că asta îi place să facă?
De ce nu fac oamenii ceea ce le place fără să aştepte nimic în schimb? De ce nu scrie scriitorul de dragul cuvintelor şi al poveştilor? De ce nu cântă muzicianul de dragul sunetului şi al dansului? De ce nu coace brutarul pentru plăcerea mirosului şi al oamenilor înfometaţi? Căpitanul de vas, de ce nu plimbă oamenii pe mare de dragul aventurii şi al valurilor? De ce nu se construiesc case de dragul căldurii şi al familiei? Şi tâmplarul, de ce nu face paturi pentru a-i ştii pe alţii odihniţi? Tâmplarul-mese pentru prânzuri săţioase făcute de bucătari pricepuţi, prânzuri care n-ar ieşi atât de bune dacă olarul n-ar fii învârtit cu voioşie la roata, doar de dragul lutului.
N-am înţeles niciodată de ce trenurile nu circulă prin lume doar pentru că mecanicilor le place să conducă, să ducă oamenii în alte locuri, să pună capăt problemei de nerezolvat altfel-spaţiul infint şi timpul limitat. De ce nu pictează artiştii tablouri doar de dragul culorilor şi al imaginaţiei, tablouri pe care să le pot vedea şi eu, şi tu, să fie ale tuturor?
Nu înţeleg de ce fac oamenii lucruri pentru bani. Ce sunt banii? De ce ne limitează ei bucuriile? Şi plăcerile? Şi liniştea? Trăim într-o lume fără sens, fără scop, fără bucurie, o lume îngrădită de bani ca de nişte ziduri uriaşe, impenetrabile.

Doamna Hermina (personaj episodic nr 1)

Doamna Hermina. Așa îi spune toata lumea. Soțul și familia o alintă Minuța. E o femeie trecută de 40 de ani, dar căreia îi place să creadă că încă mai are frumusețea anilor 30. Se îmbracă elegant, încercând să ascundă kilogramale în plus care s-au așezat de-a lungul timpului. Doamna Hermina a rămas șomeră cu 2 luni în urmă, când compania de televiziune la care lucra a decis să facă restructurări. Lucra în spatele camerelor, în staff-ul de producție. Avea un salariu care îi permitea să își facă anumite capricii costisitoare. Acum e nevoită să poarte rochiile vechi și să bea din cafeaua braziliană doar în zilele de sărbătoare. Soțul său, care îi era și coleg de serviciu, a rămas să lucreze în același loc, însă nici el nu mai câștigă la fel ca în zilele bune. La început doamna Hermina nu a pus la suflet faptul că a rămas fără loc de muncă. ”Mai mult timp pentru mine și pentru fată.” spunea femeia când prietenele sale o întrebau cum se descurcă. Are o fată de 21 de ani, studentă la drept. Înaltă și subțirică, fata lucrează în timpul liber ca să nu îi împovăreze pe părinți cu alte cheltuieli. ”E o fată tare bună și ascultătoare. Muncește și învață. N-am avut niciodată probleme cu ea. O să ajungă mare avocată!” nu mai contenește cu laudele mama.

Acum însă se apropie iarna. Doamna Hermina trebuie să își găsească un loc de muncă, altfel vor trece greu prin anotimpul rece doar cu salariul soțului. Oricum se plictisise acasă, statutul de femeie casnică nu îi plăcea prea mult. Azi are un interviu la o firmă de la periferia capitalei și doamna Hermina trebuie să ajungă la ora 17:00. Locurile s-au schimbat mult de ultima dată de când femeia fusese prin zonă.

-Nu vă supărați, unde s-a mutat stația de autobuz?

-Mergeți cu mine, nu e departe de aici, îi răspunse tânara. Tot schimbă stațiile astea de când cu lucrările la pod.

După câteva replici amabile între cele două, realizară că au drum comun. Se înfiripă o adevarată conversație și nici nu simțiră când au ajuns la destinație. Doamna Hermina îi povesti de familia ei si de fostul loc de muncă, iar tânăra despre facultate și orașul său natal. Când doamna Hermina se afla la poarta firmei, îi mulțumi fetei pentru ajutor și intră cu încredere. Tânăra îi ură succes și merse mai departe.

De atunci, în fiecare zi când fata trece prin fața firmei respective se întrebă dacă doamna Hermina o fi fost angajată în urma interviului. Se uită curioasă printre gratiile de fier, fără a deveni insistentă și uneori i se pare că o zărește cu o cană de cafea în mână, discutând cu un grup de oameni. Dar oare fata, fata a devenit mare avocată?