Afişul 2

Erau deja mai bine de 3 ani de când Mircea se înrolase în armată. Nu regreta niciun moment decizia luată. Dimpotrivă. Luase parte la două bătălii importante şi se descurcase de minune. Fusese repede ridicat în grad ajungând acum sergent. Se zvonea printre camarazii săi că în curând va fi sergent major. Armata era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Aşa credea Mircea cu tărie. De aceea era atât de dedicat uniformei militare şi tuturor lucrurilor legate de armată. Mircea nu cerea niciodată permisii, nu primea scrisori, nu scria nimănui. Nimeni nu ştia nimic de familia lui, dar pentru că nu a trezit niciodată suspiciuni, nici nu a fost întrebat. Toţi erau ferm convinşi că era singur pe lume. Oamenii din jurul lui îl iubeau pentru că era un tip simplu, amuzant şi, foarte important pentru locurile prin care treceau, curajos.

Erau cantonaţi la marginea acestui orăşel de munte de mai bine de 4 luni. Era o perioadă de linişte pentru viaţa militară. Zi de zi se trezeau devreme pentru instrucţie, care era mai lejeră săptămânile astea, apoi mergeau la popotă unde după ce mâncau pe săturate se adunau la jocuri de cărţi, table sau simple discuţii. Cu excepţia zilelor când era în tură pentru bucătărie sau curăţenie, Mircea rămânea mereu să joace cărţi. Astăzi însă, programul era mai scurt ca de obicei, căci târgul se umpluse de afişe cu marea reprezentaţie a Monicăi, o cântăreaţă foarte cunoscută în vremea respectivă. Un astfel de anunţ fusese lipit şi la intrarea în popotă încă de săptămâna trecută. Băieţii îşi rezervaseră locurile din timp, aşa că astăzi jucau şi se uitau la ceas din 5 în 5 minute. Cu două ore înainte de spectacol cantina militară se goli. Îmbrăcară uniforma oficială, se bărbieriră şi îmbibaţi în colonie până la oase luară drumul căminului cultural.

Mircea nu prea avea tragere de inimă. Se pregăti gânditor şi merse tăcut tot drumul. După ce îşi ocupară locurile, militarii aşteptară gălăgioşi începutul spectacolului. La ora 20 cortina se ridică şi dezvălui un decor simplu ce amintea de Veneţia: un balcon suspendat şi o barcă pe o apă. Cântăreaţa îşi făcu apariţia într-o rochie lungă, albastră, machiată cu aceeaşi culoare, având în păr o flori de nemţişor. Privi pentru câteva secunde sala plina şi amuţită şi se gândi că toate uniformele alea verzi, laolaltă şi privite de sus, de pe scenă, seamănă cu o frunză imensă sau cu un covor de iarbă. Zâmbi pentru comparaţia făcută şi îşi începu repertoriul. Cânta şi îşi plimba privirea peste toţi soldaţii din sală. De obicei, dacă îi plăcea de vreun spectator în mod deosebit, trimitea vorbă şi se întâlneau după spectacol. De-a lungul turneelor sale prin ţară, Monica plăcuse mulţi bărbaţi şi niciunul nu refuzase să rămână peste noapte în camera ei. Nici acum nu era ceva deosebit. În timpul pauzei, Monica rugă pe cineva să îl anunţe pe unul dintre militarii veniţi la spectacol să o aştepte după reprezentaţie. 2 ore mai târziu, Mircea aştepta în faţa căminului cultural.

-Monica vă aşteaptă, îl anunţă un domn trecut de 50 de ani. Mergeţi drept înainte pe culoar şi apoi faceţi la dreapta. E a 2-a uşă pe culoarul mic.

Mircea mulţumi şi plecă spre camera Monicăi cu inima cât un purice. Nu înţelegea de ce era aşa speriat. Monica era o femeie ca toate femeile. Şi Dumnezeu ştie câte femei îi trecuseră prin pat lui Mircea. De două ori se opri cu gândul să facă drum întors. Ajunse însă la uşa cu pricina şi ciocăni uşor, apoi intră. Era o cameră slab luminată, cu o oglindă mare şi o toaletă plină de farduri. Pe o măsuţă, într-o scrumieră, ardea o ţigare lungă şi subţire. O ramă mare încadra tot felul de poze făcute la diferite specacole ale Monicăi. Cinci buchete de flori zăceau aruncate pe un scaun. În partea dreaptă era o uşă în spatele căreia se auzea zgomot de apă curgând. Pesemne Monica făcea duş. Mircea se aşeză pe un scaun şi aşteptă ieşirea fetei privind curios în jur. După 15 minute lungi apa se opri şi din cealaltă cameră veni Monica înfăşurată doar cu un prosop alb. Când o văzu Mircea rămase înlemnit. Fata sări în braţele lui şi-l strânse puternic, îl pupă pe obraji de cîteva ori, apoi se dădu înapoi câţiva păşi şi-l măsură din cap până în picioare.

-Eşti băiat mare acum! De fapt, ce să mai, eşti un adevărat bărbat, frăţioare! Ia stai tu jos aici şi povesteşte-mi ce-ai făcut tu de când ne-ai lăsat singuri...

Superioritate

"Întodeauna am fugit de mediocritate. Am vrut să fiu superior."

Iar eu te întreb: superior faţă de cine? Superior pentru cine? Şi dacă alegi să răspunzi, atunci eşti obligat să ai un singur răspuns, pentru o singură întrebare.

Dacă alegi să fii superior în lumea asta, atunci e cam greu: geniile sunt foarte rare, iar norocul nu aparţine decât proştilor. Şi dacă vrei să te ridic prin muncă, atunci gândeşte-te la cei care au făcut-o deja: sunt acum prea obosiţi, bolnavi şi bătrâni ca sa se poată bucura de superioritatea lor.

Alegi să fii superior in lumea asta: o lume de mediocrii. "Domneşti" peste minţi închise, îţi satisfaci plăceri lumeşti, te izbeşti de ziduri de neînţelegere. Idealurile pe care ţi le indeplineşti nu sunt decât idealurile munţilor mediocre pe care la conduci. Eşti unul peste toţi, responsabil pentru acţiunilor tuturor, singurul care înţelege şi pentru că înţelege-suferă.

Eşti superior şi cladeşti în jurul tău ziduri pe care să nu le străpungă mediocritatea. Şi mai încape cineva între zidurile tale? Se mai ridică cineva din masele mediocre care să escaladeze pereţii între care te-ai închis? Îţi plânge inima pentru milioane de celule incapabile şi cine să ţi-o aline? O altă inimă mediocră?

Şi atunci te întrebi: superior pentru cine?

Un singur cuvânt schimbă total răspunsul. Dacă alegi să fii superior pentru cineva, atunci eşti superior întregii lumi fără a-ţi alina orgoliul şi a te zidi în singurătate. Înseamnă că atunci ai învins întreaga mediocritate şi în inima unei singure persoane te-ai ridicat atât de sus că nu mai poţi coborî. Nu eşti superior într-un singur domeniu, nu eşti resopnsabil pentru nimic altceva decât pentru tine si persoana de alături. Nu suferi pentru greşelile altora, nu dai socoteală nimănui. Eşti superior întregii lumi, iar idealul atins este idealul tău, zămislit de tine. Geniul nu are legătură cu inima, norocul nu se intersecteză aici, iar munca nu e istovitoare, ci dimpotrivă.

Perechea de ochi care te priveşte te vede atât de sus, pe un piedestal care nu are cum să fie urcat de altcineva. Şi dacă simţi că te clatini, ştii bine că e acolo să te sprijine. N-ai nevoie de premii, apluze sau recunoaştere. Eşti superior întregii lumi, tu ştii asta, cel de lângă tine ştie şi e de ajuns.

Dacă alegi să fii superior faţă de cineva, atunci când tu n-ai să mai fii, lumea îşi va continua cursul mediocru. Dar dacă alegi să fii superior pentru cineva, atunci lumea n-o să mai fie niciodată la fel.

Nu te-ndemn să-ţi arunci idealurile la gunoi şi să porneşti viaţa ca milioanele de oameni obişnuiţi. Ambiţia e ca o pedală de acceleraţie de la maşină şi trebuie să stii să conduci ca să ajungi unde trebuie. Şi deşi mulţi au permis de conducere, puţini au ajuns la destinaţia potrivită.

Poate pentru tine nu destinaţia este ţelul, ci drumul în sine. Iar un şofer singur pe drum se rătăceşte, se plictiseşte, adoarme.

Aşadar, la ce întrebare îmi răspunzi: superior faţă de cine? sau superior pentru cine?

Afişul

Mircea a fost întotdeauna conştient de statutul său social. Toate dorinţele sale s-au îndreptat întotdeauna către un frigider plin şi o casă încăpătoare pentru întreaga lui familie. Iar familia lui era una mare. Rămas orfan de tată la numai 17 ani, Mircea n-a făcut altceva de atunci decât să aducă acasă bani. Nu conta de unde atâta timp cât sătura cele 9 guri care îl aşteptau acasă. Mama lui era bolnavă de ficat. Nu putea să mănânce orice, căci risca să se îmbolnavească şi mai rău. Cei 8 fraţi ai săi păreau sa fie mai resemnati decât el. Erau toţi palizi mereu, cu priviri bolnăvicioase, tăcuţi şi timizi. Niciunul nu dădea semne că ar ascunde vreun talent ascuns, nu erau noroiul din care să poţi scoate diamante. Îmbrăcaţi simplu, cu haine moştenite de la o generaţie la alta, îţi dădeai seama dintr-o privire că sunt fraţi, nu doar după părul blond şi purtat neglijent sau după nasul mic şi cârn ce-l moşteniseră de la mama lor. Era ceva în privirea lor maronie, un amestec de ură pentru zâmbetul celorlalţi şi resemnare aproape martirică.
Mircea era cel mai mare dintre fraţi. Îşi asumase rolul de cap al familiei din instinct, fără a se gândi vreodată la asta. A fost ca şi cum, după moartea tatălui său, a fost apăsat un buton interior ce l-a transformat într-un bărbat. Şi schimbarea asta se putea vedea şi la exterior. Dacă până la 17 ani Mircea era un băiat de înălţime medie, slăbuţ şi palid la fel ca oricare dintre fraţii săi, în câteva luni s-a transformat într-un adevărat bărbat. Aerul de maturitate venea probabil şi de la părul scurt, tuns soldăţeşte şi paltonul gri ce-l purta mereu cu excepţia zilelor de vară. Avea aerul oamenilor ocupaţi cu treburi importante, mereu pe fugă. Când era nevoit să aştepte ceva, se plimba cu mâinile împreunate la spate ca şi cum ar fi analizat o situaţie extrem de delicată care implică meditaţie profundă.
Deşi trecuse de mult de 20 de ani, nu se gândise nici măcar o clipă la căsătorie sau la o viaţă a lui. Toate gândurile sale se îndreptau către modalităţi cât mai simple de a face bani pentru familia sa. Alerga toată ziua el ştia pe unde, îndeplinea tot felul de însărcinări care mai de care mai ciudate, de te mirai unde le găseşte. Azi era văzut cărând bucăţi de sticlă pentru cine stie ce geamgiu, mâine împingând la căruturi pline cu butelii, poimâine vospind gardul primăriei. Ştia să facă de toate şi făcea orice.
Într-o zi de luni, pe la primele ore ale dimineţii, Mircea căra o cutie cu scule în mâna stângă şi pe umărul drept ducea un cub de plastic pe care era o etichetă ce spunea ce se află înăuntru:lipici. Trecea grăbit prin faţa unui şantier împrejmuit cu un gard de tabla pe care tot lipiseră anunţuri cu evenimentele din oraş. Mircea se opri ca fulgerat în faţa unuia dintre anunţurile acelea, citi de câteva ori textul scris mare cu litere negre şi apoi îşi continuă drumul şi mai grăbit. Ajuns în faţa unei fabrici de cutii de carton, intră pe o uşă laterală şi lăsă cubul de plastic. Apoi merse mai departe în susul străzii şi intră într-o scară de bloc unde lăsă şi cutia cu scule. Se îndreptă apoi către marginea oraşului,spre cartierul sărăcăcios unde locuia. Acasă o găsi pe mama sa care spăla în curte nişte haine de copii şi doi fraţi mai mici care se jucau cu o minge dezumflată. Salută superficial, fără a aştepta răspuns, intră în camera ce servea drept dormitor pentru cei mai mari 4 fraţi, luă dintr-un dulap vechi nişte haine pe care le îngrămădi într-o valiză. Căută nişte hârtii într-o cutie apoi se îndreptă spre ieşire. Privi înapoi din prag cu oarecare dezgust şi apoi ieşi. Îi ură mamei sănătate, ciufuli părul blond al unui copil şi ieşi din curte zâmbind, eliberat parcă de o misiune grea.

-Parcă era o umbră aici. Lasă că o viaţă are şi el! zise mama privind în urma lui cu o mână în şold şi alta făcută streaşină. Apoi se aplecă deasupra albiei şi continuă să frece la un tricou.

Mircea intră in corpul militar şi se înrolă în armată. Prea era bărbat pentru viaţa de până atunci!

Inamicul din tine

Un om care are un singur prieten e trei sferturi sălbatic. Asta pentru că prietenia e specifică omului, iar singurătatea-animalelor. Un om singur luptă, supravieţuieşte, cucereşte. Un prieten ajută, trăieşte,

împarte.E mai rău să-ţi pierzi prietenii decât să nu ţi-i fi făcut niciodată. Dacă ajungi să îi urăşti pe cei pe care i-ai iubit cândva, cum ar putea să-ţi pese de străini? Câteodată cel mai bun prieten al tău eşti chiar tu. Problema vine când îţi eşti cel mai mare duşman. Te cunoşti, te foloseşti împotriva ta. Eu mi-am făcut atât de mult rău mie că încă nu ştiu în ce relaţii mă aflu cu mine. Deşi acum îmi ling rănile lăsate de propriile-mi arme, cicatriciile îmi amintesc de atacator. Şi uneori vreau răzbunare.

E bine să te fereşti de cel care ar face orice pentru prietenul său. Asta pentru că nu există nimic ce n-ar face împotriva duşmanului său. Dacă cel de lângă tine îţi spune că îi eşti cel mai bun prieten,te minte. Cel mai bun prieten al lui este chiar el. Asta înseamnă că se va pune pe el înaintea ta tot timpul. Nu-ţi face iluzii, nimeni nu o să-ti şteargă lacrimile de pe obraz, deşi se va găsi întotdeauna cineva care să fie în pozele de la aniversări.

Nu vreau să spun că cel mai bun prieten al tău eşti chiar tu. Vreau să spun că nu esti cel mai bun prieten al nimănui. Eu mi-am fost un mare duşman mie. Am acceptat armistiţiul. Încă sunt în tratative de pace. Îmi impun cindiţii grele, dar cine ştie dacă nu le voi încălca într-o zi?

Dar cine eşti tu, conştiinţă, să mă supui pe mine?

...

Si zicand astea se sui cu picioarele pe parapetul pasarelei.

-Teona! Ce faci?! Poate pici! Da-te jos!

-Si daca pic, ce? intreba fata cu o privire demonica. Trupul va zace acolo pana vor veni cei de la serviciul de ambulanta. Dar eu? EU? Cu MINE ce o sa se-ntample?

Si vorbind asa, sub privirile ingrozite ale prietenilor, Teona se apleca tot mai mult spre acea poarta ce o data trecuta, avea raspunsurile la intrebari.

-Teona, pentru Dumnezeu! Termina cu prostiile si da-te jos! strigau copiii cu inimile la gura.

Niciunul nu avea curajul sa se apropie. Stateau acolo, inlemniti de spaima, cu privirle atintie asupra trupului ce se legana in vant, pe un parapet vechi, la mai bine de 10 m deasupra pamantului. Se gandeau ca un vant mai puternic ar putea... dar nu se puteau gandi la asta! Ce naiba o apucase pe fata asta de 17 ani sa-si satisfaca acum curiozitatile despre moarte?

Privirea rece si draceasca ce parea ca fixeaza un punct aflat cu mult sub 10m sub ea ii ingrozea pe toti. Zambetul acela pe care nu-l mai vazusera niciodata pana atunci parea ca ascunde in el o gramada de idei macabre.

"Dar e atat de frumoasa! isi spuse Cristi. Atat de frumoasa!" El o privi deodata altfel. Parul lung si ondulat ce flutura in vant ii paru ca aduce cu sine miresme primavaratice. Privirea demonica lui i se parea mai mult misterioasa, ademenitoare. Si zambetul ala...zambetul desavarsea ovalul perfect al fetei. Trupul subtire, urcat acolo, in varful orasului parea ca zboara. O vedea ca pe o zeita ce-si priveste cu superioritate protejatii.

Teona isi intoarse privirile spre colegii sai Ii vedea acolo inmarmuriti de spaima si de neputinta. Doar Cristi o privea altfel. Iar privirea lui parca o apuca usor de mana si o ajuta sa coboare.

Cand atinse pamantul toti sarira spre ea, o luara in brate si o certara pentru prostiile care-i trecusera prin cap. Toti, cu exceptia lui Cristi. Zeita lui de acum cateva momente disparuse...Ii luase locul o fata ce zambea fortat, buimacita, cu privirea ratacita...

:)

M-ai intrebat de ce zambesc tot timpul. Dar nu zambesc tot timpul, ci doar cand sunt cu tine. De ce? Pentru ca sunt cu tine. Pentru ca esti cu mine. Pentru ca suntem impreuna. Zambesc pentru ca zambesti. Zambesc ca sa zambesti. Pentru ca te-am intalnit. Pentru ca am avut nenumarate clipe minunate impreuna. Si pentru ca am trecut cu bine peste cele grele. Zambesc pentru ca mi-ai zis ca nu-mi sta bine suparata. Zambesc pentru ca pot sa te sarut oricand vreau. Si pentru ca poti sa ma saruti oricand vrei. Si zambesc pentru ca-mi vine sa te sarut tot timpul. Si daca n-as zambi, atunci te-as saruta non-stop. Esti atat de dragut cand te miri! Si zambesc ca sa te miri tu ca de ce. Zambesc pentru ca ma gandesc ca daca am sta non-stop impreuna as face febra musculara la muschii fetei de la atata zambet.
Zambesc pentru ca sunt fericita. Cea mai fericita!