Afişul 2

Erau deja mai bine de 3 ani de când Mircea se înrolase în armată. Nu regreta niciun moment decizia luată. Dimpotrivă. Luase parte la două bătălii importante şi se descurcase de minune. Fusese repede ridicat în grad ajungând acum sergent. Se zvonea printre camarazii săi că în curând va fi sergent major. Armata era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Aşa credea Mircea cu tărie. De aceea era atât de dedicat uniformei militare şi tuturor lucrurilor legate de armată. Mircea nu cerea niciodată permisii, nu primea scrisori, nu scria nimănui. Nimeni nu ştia nimic de familia lui, dar pentru că nu a trezit niciodată suspiciuni, nici nu a fost întrebat. Toţi erau ferm convinşi că era singur pe lume. Oamenii din jurul lui îl iubeau pentru că era un tip simplu, amuzant şi, foarte important pentru locurile prin care treceau, curajos.

Erau cantonaţi la marginea acestui orăşel de munte de mai bine de 4 luni. Era o perioadă de linişte pentru viaţa militară. Zi de zi se trezeau devreme pentru instrucţie, care era mai lejeră săptămânile astea, apoi mergeau la popotă unde după ce mâncau pe săturate se adunau la jocuri de cărţi, table sau simple discuţii. Cu excepţia zilelor când era în tură pentru bucătărie sau curăţenie, Mircea rămânea mereu să joace cărţi. Astăzi însă, programul era mai scurt ca de obicei, căci târgul se umpluse de afişe cu marea reprezentaţie a Monicăi, o cântăreaţă foarte cunoscută în vremea respectivă. Un astfel de anunţ fusese lipit şi la intrarea în popotă încă de săptămâna trecută. Băieţii îşi rezervaseră locurile din timp, aşa că astăzi jucau şi se uitau la ceas din 5 în 5 minute. Cu două ore înainte de spectacol cantina militară se goli. Îmbrăcară uniforma oficială, se bărbieriră şi îmbibaţi în colonie până la oase luară drumul căminului cultural.

Mircea nu prea avea tragere de inimă. Se pregăti gânditor şi merse tăcut tot drumul. După ce îşi ocupară locurile, militarii aşteptară gălăgioşi începutul spectacolului. La ora 20 cortina se ridică şi dezvălui un decor simplu ce amintea de Veneţia: un balcon suspendat şi o barcă pe o apă. Cântăreaţa îşi făcu apariţia într-o rochie lungă, albastră, machiată cu aceeaşi culoare, având în păr o flori de nemţişor. Privi pentru câteva secunde sala plina şi amuţită şi se gândi că toate uniformele alea verzi, laolaltă şi privite de sus, de pe scenă, seamănă cu o frunză imensă sau cu un covor de iarbă. Zâmbi pentru comparaţia făcută şi îşi începu repertoriul. Cânta şi îşi plimba privirea peste toţi soldaţii din sală. De obicei, dacă îi plăcea de vreun spectator în mod deosebit, trimitea vorbă şi se întâlneau după spectacol. De-a lungul turneelor sale prin ţară, Monica plăcuse mulţi bărbaţi şi niciunul nu refuzase să rămână peste noapte în camera ei. Nici acum nu era ceva deosebit. În timpul pauzei, Monica rugă pe cineva să îl anunţe pe unul dintre militarii veniţi la spectacol să o aştepte după reprezentaţie. 2 ore mai târziu, Mircea aştepta în faţa căminului cultural.

-Monica vă aşteaptă, îl anunţă un domn trecut de 50 de ani. Mergeţi drept înainte pe culoar şi apoi faceţi la dreapta. E a 2-a uşă pe culoarul mic.

Mircea mulţumi şi plecă spre camera Monicăi cu inima cât un purice. Nu înţelegea de ce era aşa speriat. Monica era o femeie ca toate femeile. Şi Dumnezeu ştie câte femei îi trecuseră prin pat lui Mircea. De două ori se opri cu gândul să facă drum întors. Ajunse însă la uşa cu pricina şi ciocăni uşor, apoi intră. Era o cameră slab luminată, cu o oglindă mare şi o toaletă plină de farduri. Pe o măsuţă, într-o scrumieră, ardea o ţigare lungă şi subţire. O ramă mare încadra tot felul de poze făcute la diferite specacole ale Monicăi. Cinci buchete de flori zăceau aruncate pe un scaun. În partea dreaptă era o uşă în spatele căreia se auzea zgomot de apă curgând. Pesemne Monica făcea duş. Mircea se aşeză pe un scaun şi aşteptă ieşirea fetei privind curios în jur. După 15 minute lungi apa se opri şi din cealaltă cameră veni Monica înfăşurată doar cu un prosop alb. Când o văzu Mircea rămase înlemnit. Fata sări în braţele lui şi-l strânse puternic, îl pupă pe obraji de cîteva ori, apoi se dădu înapoi câţiva păşi şi-l măsură din cap până în picioare.

-Eşti băiat mare acum! De fapt, ce să mai, eşti un adevărat bărbat, frăţioare! Ia stai tu jos aici şi povesteşte-mi ce-ai făcut tu de când ne-ai lăsat singuri...