joi, decembrie 5

A avea sau a nu avea brad

Ca să ne înţelegem de la bun început: nici mie NU îmi place bradul ăla din centrul Ploieştiului care arată ca un desen al unui copil netalentat (posibil eu).
De vreo săptămână încoace tot facebookul ploieştean urlă că e urât bradul şi că trebuie schimbat. Că domne nu merităm o asemenea urâţenie de brad. Acum, cu 2 malluri,stadion OZN, Sala Sporturilor renovată şi alte asemenea artificii civilizatoare, nu se poate să ne facem de râs cu un asemenea brad urât. başca s-a făcut şi petiţie să aducă domn primar brad obligatoriu NATURAL! Am înţeles că în pepenării brazii cresc de vreun metru 80 cam în 10 ani. În mediul natural cresc în mai mult timp. Evident că domn Bădescu, ca să se spele de păcat, trebuie să aducă un brad mai mare de 2 m că nu-ţi poţi bate joc de alegători de două ori în aceeaşi lună... şi ca să facem un calcul rapid, mai mult de 2 m înseamnă cel puţin 5 ca să fie satisfăcător. Adică minim 25 de ani (dacă îl luăm din vreo crescătorie de brazi). Adică brăduţul ăla săracul, după ce că a crescut tras de crengi ca să fie bun de vânzare cât mai repede, trebuie musai tăiat ca să se bucure pretenţioşii ploieşteni vreo 3 săptămâni de el. Să aibă piţipoancele de provincie poze de pus pe facebook.
Acum mă gândesc aşa (cât pot şi eu, cu limite), oare oraşul ăsta chiar nu mai are aşa cu ce se mândri? Trebuie musai un mare brad luminat (pe banii cui credeţi? ai echipelor pe care le bate Petrolu?) ca să se simtă ploieşteanul mândru? Avem pretenţii de oameni civilizaţi cu apucături de Ev Mediu... Când planeta urlă de poluare, noi urlâm că-s prea puţini copaci tăiaţi... Dar un brad de plastic ce-ar avea? Unul mare, mare cât flacăra de la Lukoil şi mândria de ploieştean. Unul pe care să-l ţinem la naftalină şi să-l scoatem afară o dată pe an ca pe patriotism. N-ar fi mai bine? Nu ne-am linişti şi ne-am vedea bucuroşi de probleme precum... STRĂZILE??? Nimeni nu s-a plâns pe facebook că Ploieştiul arată iar ca după război...  

marți, august 27

Despre ultrașii ploieșteni sau De ce nu țin cu Petrolul ca toată lumea

    Când am apărut eu la mine în familie (acum vreo 21 de ani) erau deja 2 steliști în casă – tata și fratele meu. Nu înfocați, nu ultași, fără căciuli și fulare. Cuminți, din spatele televizorului, cu înjurături la ratări – ca orice microbist care se pricepe la fotbal mai bine ca jucătorii de pe teren și ca antrenorul de pe bancă. Când era meci, evident, patriarhatul se resimțea puternic astfel că până la urmă tata a mai cumpărat un televizor pentru ca mama să se uite liniștită la telenovele în timp ce el se uita liniștit la fotbal. Eu nu m-am înțeles cu telenovelele. Tocmai d-aia, spre deosebire de fetele din jurul meu, spaniola mea se rezumă la ”Estas embarasada? No. Mentirosa!”(sunt ferm convinsă că n-am scris bine, dar mă jur că știu a pronunța). Și așa am ales fotbalul în locul telenovelelor. Și doar nu puteam să fiu oaia neagră a familiei, evident că am fost stelistă înfocată. Un pic mai mult ca ai mei căci aveam și o brățară d-aia de cauciuc pe care scria cu roșu și albastru numele iubitei echipe. Până pe la 14 ani am tot ținut cu Steaua. Apoi am început să gândesc și mi-am dat seama că fotbalul și campionatul românesc sunt două lucruri paralele. Și nu m-am mai uitat la fotbal. Doar la campionatele mondiale.
    Și anul trecut la mine în oraș s-a produs o minune. Au refăcut stadionul Ilie Oană. Și o dată cu apariția  OZN-ului din oraș echipa ploieșteană a promovat în Liga I. Și deodată, peste tot, ultrași! Toți suporteri înfocați! Până acum un an Petrolul avea câțiva suporteri înfocați care mergeau cu echipa peste tot. Niște băieți care știu ce e pasiunea, cu inima și trupul alături de jucători oriunde în țară, indiferent de scor și de divizie. Dar acum, deodată, orașul e plin ochi de fani petroliști care, nu știu cum și de ce, au stat ascunși în case până ce Primăria a inaugurat stadionul și Petrolul a promovat. Îmi place la nebunie când văd mii de oameni care merg o dată la două săptămâni la meci. Străzile sunt pline, oamenii ies din casă, orașul prinde viață și culoare. Să n-ai curaj să fii stelist pe străzile Ploieștiului! Sau rapidist. Copiii de 14-15 ani sunt azi ultrași. Anul trecut am fost la un atelier despre ultrași. Au venit niște băieți mari care vorbeau despre spirit civic, implicare, cetățenie activă, exprimare liberă, comunitate, pasiune și sport. Cred că băieții ăștia de se îmbracă în galben-albastru nu au nici cea mai vagă idee ce înseamnă astea. Nici fetele care își fac poze pe stadion și le pun pe facebook nu cred că știu. Și nici nu cred că e vina lor. Cred că e vina societății care ne îndeamnă să nu cumva să ieșim din tipar. Cum care societate, domne? Asta de a transformat frumosul sport într-o afacere. Asta care pune preț pe om. Eu nu știu cum un om poate să coste. Adică dai câteva milioane și devii patron pe talentul și munca băiatului? Ce frumos! Dar să revin. Și nici nu prea înțeleg cum poate Consiliul Local al unei localități să dea prime unor jucători de fotbal. Am înțeles, duc numele orașului mai departe, păi bine, dar să dai 2-3 (nu știu sigur care e suma) milioane de euro pentru o echipă de fotbal. MILIOANE DE EURO. Cu 2 milioane de euro am rezolva ceva probleme ale orașului.... Nu cred că dacă le dăm la niște băieți ca să își cumpere mașini și telefoane (nu știu de ce, tind să cred că nu are vreun fotbalist în gând ”Abia aștept să îmi intre prima aia de zeci de mii de euro, să-mi bag pula câte cărți îmi iau!”) ar fi corect față de ăia de își iau de la gură ca să plătească impozitele. Dacă pe mine m-ar întreba cineva ce vreau să facă Primăria cu banii de pe impozitele pe care le plătește tata, sigur nu aș zice să îi dea unor băieți să își cumpere o mașină nouă. Nici nu știu unde mama mă-sii să se plimbe cu ea că străzile din Ploiești sunt pline de gropi.
Și nu mai înțeleg ceva: venind acum acasă dinspre centru peste tot vuiau străzile de meciul Stelei. Adică petroliști până joacă Steaua în Champions League? Uite că eu nu pot fi așa superficială. Nu mai urmăresc de mult timp campionatul intern (da, ziceți, fițe pe mine), dar nu pot să fiu acum lupoaică galben-albastră. Am impresia că trăiesc într-un oraș întreg de prefăcuți.

    P.S. Știu că sunt fani care mergeau la meciurile Petrolului de pe vremea când eu eram stelistă, tot respectul pentru ei. Restul însă...

duminică, iunie 30

Afișul 3

    După întâlnirea cu sora lui,Mircea începuse să își aducă aminte de viața de dinainte de armată. Zilele în care mânca doar cât sa nu moară de foame și cât să se poată trezi a doua zi de dimineață ca să muncească pentru familia sa. Încerca să își amintească numele și figurile fraților și surorilor. Trecuseră atâția ani și pesemne toți s-au schimbat între timp. Monica era acum o femeie frumoasă. Îi povestise cum a ajuns să cânte în spectacole după ce a fugit cu un circar. Băiatul ăsta cunoștea lumea spectacolelor și o făcuse vedetă. Apoi o părăsi. Iubea mai mult circul și familia de acolo decât pe Monica. Dar ea s-a descurcat bine și fără el, avea talent și era frumoasă. „E adevărat, uneori am făcut și lucruri pe care nu voiam să le fac...” Îi mărturisi ea, cu privirea în altă parte, cu o țigare în mână pe care o scruma mai des decât era necesar. „Dar de multe ori drumul spre succes și bani trece prin patul multor bărbați. Acum am spectacolul meu. Îmi aleg singură costumele și decorul. Și cânt ce-mi place mie!” Mircea se gândea că sora lui nu are gusturi prea bune. Costumele și machiajul erau parcă prea stridente pentru paloarea ei naturală. Și melodiile erau unele de duzină, pe care le auzi peste tot. Se bucura însă că fata plecase din sărăcia de acasă. Plecase de la ea spre dimineață când cocoșii cântau despre răsărit. Nu o întrebase nimic despre familia de acasă, dar nici fata nu îi menționase nimic. Plecase fără să îi promită că se vor mai întâlni sau că își vor scrie. Ea părea mai străină decât orice femei de pe stradă.
   Și totuși, acum, după ce se stabilise în capitală și își aranjase un pic lucrurile în noua lui căsuță închiriată, gândul lui zbură către vremurile care parcă nici n-au existat. Dacă nu îi erau întipărite bine în memorie ar fi zis că asta face de o viață întreagă. Însă tocmai amintirile exacte îi stăteau dovadă că viața lui a fost cândva diferită. Își amintea perfect fiecare crăpătură din pereții vechii sale case. Vedea străzile pe care le umblase de atâtea ori și simțea mirosul de săpun de casă al rufelor spălate de mama lui.
   Se trezi dimineața târziu. În armată nu putea face asta așa că, în fiecare dimineață când butonul ceasului biologic era apăsat și se trezea, își aducea aminte că nu mai are de făcut instrucție și că poate dormi liniștit încă două trei ceasuri. În timp ce mesteca mecanic feliile de pâine prăjtă unsă cu unt, își făcea planurile pentru ziua care abia începea pentru el. Își aminti că trebuie să se ducă la cizmar să își repare bocancii de armată. Nu arătau rău, avusese grijă de ei, însă talpa se crăpase la mijloc și se uda la picioare de fiecare dată când ploua. Își amintea bine senzația de pe front când, în puținele momente de liniște realiza că are picioarele ude. Și de fiecare dată când se descălța pielea îi era zbârcită. iar unghiile moi. După ce își termină micul dejun, luă bocancii într-o plasă și plecă în căutarea unui cizmar. Văzuse o dată un afiș într-o stație de autobuz cum că, la 100 de metri în spatele stației, pe o străduță mică e un atelier de cizmărie. Acolo avea de gând să meargă.
  Plecă liniștit, cu inimă ușoară, nu vesel, dar nici trist. Luă autobuzul de la capătul străzii și coborî cu o stație înainte de centru, acolo unde își aminti că văzuse afișul cu atelierul de reparat încălțăminte. Așteptase autobuzul în stația aia când fusese la ziua de naștere a unui fost camarad. Era un tip simpatic, un pic arogant, dar foarte popular și cu mulți prieteni. Nu păstrase legătura cu el după ce plecaseră de pe front, dar se întâlniseră întâmplător cu o săptămâna înainte pe unul din bulevardele mari ale orașului. Schimbaseră câteva vorbe și erau sincer fericiți că se întâlniseră. Mircea îi dăduse numărul lui de telefon. iar fostul camarad îl sunase două zile mai târziu și-l invită la ziua lui. Se dusese cu drag, abia aștepta să mai discute cu el, mai ales că aflase că or să vină mai mulți soldați pe care îi cunoștea.
   Cu amintirea petrecerii din ziua respectivă, Mircea ajunse la atelierul de reparat. Era un garaj mare, în care lucrau vreo trei bărbați. Unul dintre ei tocmai terminase de reparat o pereche de cizme de damă și acum verifica dacă e stabil fermoarul. Ceilalți doi bateau niște cuie micuțe-micuțe în talpile unor bocanci militărești. Erau acolo vreo 5 perechi care așteptau același tratament. Ciocănele mici se auzeau alternativ, cu zgomote seci, nu puternice, dar deranjante. Mircea se duse la bărbatul care ținea cizma de damă în mână. Era gras, nu foarte înalt, cu un păr blond cenușiu, lăsat neglijent. Din când în când bărbatul își dădea părul din ochi, iar uneori avea gestul ăsta inconștient, fără ca să existe neapărat vreo șuviță care să îi deranjeze vederea.
   -Bună ziua! Am și eu o pereche de bocanci de reparat. Se poate ? 

   Cizmarul ridică privirea și atunci Mircea recunoscu privirea maronie a fratelui său cel mai mare. Rămaseră câteva secunde blocați, recunoscându-se unul pe celălalt, fără să știe vreunul ce să zică. Se îmbrățișară fără să își spună înainte vreun cuvânt și fără să lase vreunul obiectele pe care le țineau în mână. 

luni, septembrie 17

Despre lume şi nimic

N-am înţeles niciodată de ce trebuie să plătim pentru linişte, pentru bucurie.
 De ce trebuie să plătim pentru un bilet la film? "Oamenii au muncit că să realizeze filmul!"-ar fi răspunsul inevitabil. Păi bun, dar de ce trebuie să fie plătiţi dacă fac ce le place? De ce să plătesc dacă filmul a fost făcut ca să fie văzut, ca să transmită un mesaj, ca să spună o poveste...
 De ce nu pot scriitorii să meargă la editură şi să spună "Asta e povestea mea, vreau să o cunoască toată lumea, fă-mi 1000 de exemplare şi pune-le la colţ de stradă."? "Pentru că trebuie să trăiască şi ei."-acelaşi răspuns inevitabil. Păi nu pentru asta trăiesc? Nu pentru a scrie, a povesti, a împărtăşi tuturor gândurile?
 De ce costă mâncarea? Nu e în firea naturii să mănânci, să bei, să dormi? De ce trebuie să plătim pentru lucrurile astea dacă sunt nevoi atât de evidente, de incontrolabile, de inevitabile?
De ce nu pot să-mi iau rucsacul în spinare, să plec hai-hui prin lume, să dorm în holul bisericilor şi al librăriilor şi să mă opresc din când în când în câte o piaţă a marilor oraşe ca să ascult vreun cântăreţ la fluier, care stă acolo şi cântă doar pentru că asta îi place să facă?
De ce nu fac oamenii ceea ce le place fără să aştepte nimic în schimb? De ce nu scrie scriitorul de dragul cuvintelor şi al poveştilor? De ce nu cântă muzicianul de dragul sunetului şi al dansului? De ce nu coace brutarul pentru plăcerea mirosului şi al oamenilor înfometaţi? Căpitanul de vas, de ce nu plimbă oamenii pe mare de dragul aventurii şi al valurilor? De ce nu se construiesc case de dragul căldurii şi al familiei? Şi tâmplarul, de ce nu face paturi pentru a-i ştii pe alţii odihniţi? Tâmplarul-mese pentru prânzuri săţioase făcute de bucătari pricepuţi, prânzuri care n-ar ieşi atât de bune dacă olarul n-ar fii învârtit cu voioşie la roata, doar de dragul lutului.
N-am înţeles niciodată de ce trenurile nu circulă prin lume doar pentru că mecanicilor le place să conducă, să ducă oamenii în alte locuri, să pună capăt problemei de nerezolvat altfel-spaţiul infint şi timpul limitat. De ce nu pictează artiştii tablouri doar de dragul culorilor şi al imaginaţiei, tablouri pe care să le pot vedea şi eu, şi tu, să fie ale tuturor?
Nu înţeleg de ce fac oamenii lucruri pentru bani. Ce sunt banii? De ce ne limitează ei bucuriile? Şi plăcerile? Şi liniştea? Trăim într-o lume fără sens, fără scop, fără bucurie, o lume îngrădită de bani ca de nişte ziduri uriaşe, impenetrabile.

vineri, ianuarie 20

Doamna Hermina (personaj episodic nr 1)

Doamna Hermina. Așa îi spune toata lumea. Soțul și familia o alintă Minuța. E o femeie trecută de 40 de ani, dar căreia îi place să creadă că încă mai are frumusețea anilor 30. Se îmbracă elegant, încercând să ascundă kilogramale în plus care s-au așezat de-a lungul timpului. Doamna Hermina a rămas șomeră cu 2 luni în urmă, când compania de televiziune la care lucra a decis să facă restructurări. Lucra în spatele camerelor, în staff-ul de producție. Avea un salariu care îi permitea să își facă anumite capricii costisitoare. Acum e nevoită să poarte rochiile vechi și să bea din cafeaua braziliană doar în zilele de sărbătoare. Soțul său, care îi era și coleg de serviciu, a rămas să lucreze în același loc, însă nici el nu mai câștigă la fel ca în zilele bune. La început doamna Hermina nu a pus la suflet faptul că a rămas fără loc de muncă. ”Mai mult timp pentru mine și pentru fată.” spunea femeia când prietenele sale o întrebau cum se descurcă. Are o fată de 21 de ani, studentă la drept. Înaltă și subțirică, fata lucrează în timpul liber ca să nu îi împovăreze pe părinți cu alte cheltuieli. ”E o fată tare bună și ascultătoare. Muncește și învață. N-am avut niciodată probleme cu ea. O să ajungă mare avocată!” nu mai contenește cu laudele mama.

Acum însă se apropie iarna. Doamna Hermina trebuie să își găsească un loc de muncă, altfel vor trece greu prin anotimpul rece doar cu salariul soțului. Oricum se plictisise acasă, statutul de femeie casnică nu îi plăcea prea mult. Azi are un interviu la o firmă de la periferia capitalei și doamna Hermina trebuie să ajungă la ora 17:00. Locurile s-au schimbat mult de ultima dată de când femeia fusese prin zonă.

-Nu vă supărați, unde s-a mutat stația de autobuz?

-Mergeți cu mine, nu e departe de aici, îi răspunse tânara. Tot schimbă stațiile astea de când cu lucrările la pod.

După câteva replici amabile între cele două, realizară că au drum comun. Se înfiripă o adevarată conversație și nici nu simțiră când au ajuns la destinație. Doamna Hermina îi povesti de familia ei si de fostul loc de muncă, iar tânăra despre facultate și orașul său natal. Când doamna Hermina se afla la poarta firmei, îi mulțumi fetei pentru ajutor și intră cu încredere. Tânăra îi ură succes și merse mai departe.

De atunci, în fiecare zi când fata trece prin fața firmei respective se întrebă dacă doamna Hermina o fi fost angajată în urma interviului. Se uită curioasă printre gratiile de fier, fără a deveni insistentă și uneori i se pare că o zărește cu o cană de cafea în mână, discutând cu un grup de oameni. Dar oare fata, fata a devenit mare avocată?

joi, septembrie 15

Afişul 2

Erau deja mai bine de 3 ani de când Mircea se înrolase în armată. Nu regreta niciun moment decizia luată. Dimpotrivă. Luase parte la două bătălii importante şi se descurcase de minune. Fusese repede ridicat în grad ajungând acum sergent. Se zvonea printre camarazii săi că în curând va fi sergent major. Armata era cel mai bun lucru care i se putea întâmpla. Aşa credea Mircea cu tărie. De aceea era atât de dedicat uniformei militare şi tuturor lucrurilor legate de armată. Mircea nu cerea niciodată permisii, nu primea scrisori, nu scria nimănui. Nimeni nu ştia nimic de familia lui, dar pentru că nu a trezit niciodată suspiciuni, nici nu a fost întrebat. Toţi erau ferm convinşi că era singur pe lume. Oamenii din jurul lui îl iubeau pentru că era un tip simplu, amuzant şi, foarte important pentru locurile prin care treceau, curajos.
Erau cantonaţi la marginea acestui orăşel de munte de mai bine de 4 luni. Era o perioadă de linişte pentru viaţa militară. Zi de zi se trezeau devreme pentru instrucţie, care era mai lejeră săptămânile astea, apoi mergeau la popotă unde după ce mâncau pe săturate se adunau la jocuri de cărţi, table sau simple discuţii. Cu excepţia zilelor când era în tură pentru bucătărie sau curăţenie, Mircea rămânea mereu să joace cărţi. Astăzi însă, programul era mai scurt ca de obicei, căci târgul se umpluse de afişe cu marea reprezentaţie a Monicăi, o cântăreaţă foarte cunoscută în vremea respectivă. Un astfel de anunţ fusese lipit şi la intrarea în popotă încă de săptămâna trecută. Băieţii îşi rezervaseră locurile din timp, aşa că astăzi jucau şi se uitau la ceas din 5 în 5 minute. Cu două ore înainte de spectacol cantina militară se goli. Îmbrăcară uniforma oficială, se bărbieriră şi îmbibaţi în colonie până la oase luară drumul căminului cultural.
Mircea nu prea avea tragere de inimă. Se pregăti gânditor şi merse tăcut tot drumul. După ce îşi ocupară locurile, militarii aşteptară gălăgioşi începutul spectacolului. La ora 20 cortina se ridică şi dezvălui un decor simplu ce amintea de Veneţia: un balcon suspendat şi o barcă pe o apă. Cântăreaţa îşi făcu apariţia într-o rochie lungă, albastră, machiată cu aceeaşi culoare, având în păr o flori de nemţişor. Privi pentru câteva secunde sala plina şi amuţită şi se gândi că toate uniformele alea verzi, laolaltă şi privite de sus, de pe scenă, seamănă cu o frunză imensă sau cu un covor de iarbă. Zâmbi pentru comparaţia făcută şi îşi începu repertoriul. Cânta şi îşi plimba privirea peste toţi soldaţii din sală. De obicei, dacă îi plăcea de vreun spectator în mod deosebit, trimitea vorbă şi se întâlneau după spectacol. De-a lungul turneelor sale prin ţară, Monica plăcuse mulţi bărbaţi şi niciunul nu refuzase să rămână peste noapte în camera ei. Nici acum nu era ceva deosebit. În timpul pauzei, Monica rugă pe cineva să îl anunţe pe unul dintre militarii veniţi la spectacol să o aştepte după reprezentaţie. 2 ore mai târziu, Mircea aştepta în faţa căminului cultural.
-Monica vă aşteaptă, îl anunţă un domn trecut de 50 de ani. Mergeţi drept înainte pe culoar şi apoi faceţi la dreapta. E a 2-a uşă pe culoarul mic.
Mircea mulţumi şi plecă spre camera Monicăi cu inima cât un purice. Nu înţelegea de ce era aşa speriat. Monica era o femeie ca toate femeile. Şi Dumnezeu ştie câte femei îi trecuseră prin pat lui Mircea. De două ori se opri cu gândul să facă drum întors. Ajunse însă la uşa cu pricina şi ciocăni uşor, apoi intră. Era o cameră slab luminată, cu o oglindă mare şi o toaletă plină de farduri. Pe o măsuţă, într-o scrumieră, ardea o ţigare lungă şi subţire. O ramă mare încadra tot felul de poze făcute la diferite specacole ale Monicăi. Cinci buchete de flori zăceau aruncate pe un scaun. În partea dreaptă era o uşă în spatele căreia se auzea zgomot de apă curgând. Pesemne Monica făcea duş. Mircea se aşeză pe un scaun şi aşteptă ieşirea fetei privind curios în jur. După 15 minute lungi apa se opri şi din cealaltă cameră veni Monica înfăşurată doar cu un prosop alb. Când o văzu Mircea rămase înlemnit. Fata sări în braţele lui şi-l strânse puternic, îl pupă pe obraji de cîteva ori, apoi se dădu înapoi câţiva păşi şi-l măsură din cap până în picioare.
-Eşti băiat mare acum! De fapt, ce să mai, eşti un adevărat bărbat, frăţioare! Ia stai tu jos aici şi povesteşte-mi ce-ai făcut tu de când ne-ai lăsat singuri...

miercuri, iulie 20

Superioritate

"Întodeauna am fugit de mediocritate. Am vrut să fiu superior."
Iar eu te întreb: superior faţă de cine? Superior pentru cine? Şi dacă alegi să răspunzi, atunci eşti obligat să ai un singur răspuns, pentru o singură întrebare.
Dacă alegi să fii superior în lumea asta, atunci e cam greu: geniile sunt foarte rare, iar norocul nu aparţine decât proştilor. Şi dacă vrei să te ridic prin muncă, atunci gândeşte-te la cei care au făcut-o deja: sunt acum prea obosiţi, bolnavi şi bătrâni ca sa se poată bucura de superioritatea lor.
Alegi să fii superior in lumea asta: o lume de mediocrii. "Domneşti" peste minţi închise, îţi satisfaci plăceri lumeşti, te izbeşti de ziduri de neînţelegere. Idealurile pe care ţi le indeplineşti nu sunt decât idealurile munţilor mediocre pe care la conduci. Eşti unul peste toţi, responsabil pentru acţiunilor tuturor, singurul care înţelege şi pentru că înţelege-suferă.
Eşti superior şi cladeşti în jurul tău ziduri pe care să nu le străpungă mediocritatea. Şi mai încape cineva între zidurile tale? Se mai ridică cineva din masele mediocre care să escaladeze pereţii între care te-ai închis? Îţi plânge inima pentru milioane de celule incapabile şi cine să ţi-o aline? O altă inimă mediocră?
Şi atunci te întrebi: superior pentru cine?
Un singur cuvânt schimbă total răspunsul. Dacă alegi să fii superior pentru cineva, atunci eşti superior întregii lumi fără a-ţi alina orgoliul şi a te zidi în singurătate. Înseamnă că atunci ai învins întreaga mediocritate şi în inima unei singure persoane te-ai ridicat atât de sus că nu mai poţi coborî. Nu eşti superior într-un singur domeniu, nu eşti resopnsabil pentru nimic altceva decât pentru tine si persoana de alături. Nu suferi pentru greşelile altora, nu dai socoteală nimănui. Eşti superior întregii lumi, iar idealul atins este idealul tău, zămislit de tine. Geniul nu are legătură cu inima, norocul nu se intersecteză aici, iar munca nu e istovitoare, ci dimpotrivă.
Perechea de ochi care te priveşte te vede atât de sus, pe un piedestal care nu are cum să fie urcat de altcineva. Şi dacă simţi că te clatini, ştii bine că e acolo să te sprijine. N-ai nevoie de premii, apluze sau recunoaştere. Eşti superior întregii lumi, tu ştii asta, cel de lângă tine ştie şi e de ajuns.
Dacă alegi să fii superior faţă de cineva, atunci când tu n-ai să mai fii, lumea îşi va continua cursul mediocru. Dar dacă alegi să fii superior pentru cineva, atunci lumea n-o să mai fie niciodată la fel.
Nu te-ndemn să-ţi arunci idealurile la gunoi şi să porneşti viaţa ca milioanele de oameni obişnuiţi. Ambiţia e ca o pedală de acceleraţie de la maşină şi trebuie să stii să conduci ca să ajungi unde trebuie. Şi deşi mulţi au permis de conducere, puţini au ajuns la destinaţia potrivită.
Poate pentru tine nu destinaţia este ţelul, ci drumul în sine. Iar un şofer singur pe drum se rătăceşte, se plictiseşte, adoarme.
Aşadar, la ce întrebare îmi răspunzi: superior faţă de cine? sau superior pentru cine?

sâmbătă, aprilie 23

Afişul

Mircea a fost întotdeauna conştient de statutul său social. Toate dorinţele sale s-au îndreptat întotdeauna către un frigider plin şi o casă încăpătoare pentru întreaga lui familie. Iar familia lui era una mare. Rămas orfan de tată la numai 17 ani, Mircea n-a făcut altceva de atunci decât să aducă acasă bani. Nu conta de unde atâta timp cât sătura cele 9 guri care îl aşteptau acasă. Mama lui era bolnavă de ficat. Nu putea să mănânce orice, căci risca să se îmbolnavească şi mai rău. Cei 8 fraţi ai săi păreau sa fie mai resemnati decât el. Erau toţi palizi mereu, cu priviri bolnăvicioase, tăcuţi şi timizi. Niciunul nu dădea semne că ar ascunde vreun talent ascuns, nu erau noroiul din care să poţi scoate diamante. Îmbrăcaţi simplu, cu haine moştenite de la o generaţie la alta, îţi dădeai seama dintr-o privire că sunt fraţi, nu doar după părul blond şi purtat neglijent sau după nasul mic şi cârn ce-l moşteniseră de la mama lor. Era ceva în privirea lor maronie, un amestec de ură pentru zâmbetul celorlalţi şi resemnare aproape martirică.
Mircea era cel mai mare dintre fraţi. Îşi asumase rolul de cap al familiei din instinct, fără a se gândi vreodată la asta. A fost ca şi cum, după moartea tatălui său, a fost apăsat un buton interior ce l-a transformat într-un bărbat. Şi schimbarea asta se putea vedea şi la exterior. Dacă până la 17 ani Mircea era un băiat de înălţime medie, slăbuţ şi palid la fel ca oricare dintre fraţii săi, în câteva luni s-a transformat într-un adevărat bărbat. Aerul de maturitate venea probabil şi de la părul scurt, tuns soldăţeşte şi paltonul gri ce-l purta mereu cu excepţia zilelor de vară. Avea aerul oamenilor ocupaţi cu treburi importante, mereu pe fugă. Când era nevoit să aştepte ceva, se plimba cu mâinile împreunate la spate ca şi cum ar fi analizat o situaţie extrem de delicată care implică meditaţie profundă.
Deşi trecuse de mult de 20 de ani, nu se gândise nici măcar o clipă la căsătorie sau la o viaţă a lui. Toate gândurile sale se îndreptau către modalităţi cât mai simple de a face bani pentru familia sa. Alerga toată ziua el ştia pe unde, îndeplinea tot felul de însărcinări care mai de care mai ciudate, de te mirai unde le găseşte. Azi era văzut cărând bucăţi de sticlă pentru cine stie ce geamgiu, mâine împingând la căruturi pline cu butelii, poimâine vospind gardul primăriei. Ştia să facă de toate şi făcea orice.
Într-o zi de luni, pe la primele ore ale dimineţii, Mircea căra o cutie cu scule în mâna stângă şi pe umărul drept ducea un cub de plastic pe care era o etichetă ce spunea ce se află înăuntru:lipici. Trecea grăbit prin faţa unui şantier împrejmuit cu un gard de tabla pe care tot lipiseră anunţuri cu evenimentele din oraş. Mircea se opri ca fulgerat în faţa unuia dintre anunţurile acelea, citi de câteva ori textul scris mare cu litere negre şi apoi îşi continuă drumul şi mai grăbit. Ajuns în faţa unei fabrici de cutii de carton, intră pe o uşă laterală şi lăsă cubul de plastic. Apoi merse mai departe în susul străzii şi intră într-o scară de bloc unde lăsă şi cutia cu scule. Se îndreptă apoi către marginea oraşului,spre cartierul sărăcăcios unde locuia. Acasă o găsi pe mama sa care spăla în curte nişte haine de copii şi doi fraţi mai mici care se jucau cu o minge dezumflată. Salută superficial, fără a aştepta răspuns, intră în camera ce servea drept dormitor pentru cei mai mari 4 fraţi, luă dintr-un dulap vechi nişte haine pe care le îngrămădi într-o valiză. Căută nişte hârtii într-o cutie apoi se îndreptă spre ieşire. Privi înapoi din prag cu oarecare dezgust şi apoi ieşi. Îi ură mamei sănătate, ciufuli părul blond al unui copil şi ieşi din curte zâmbind, eliberat parcă de o misiune grea.
-Parcă era o umbră aici. Lasă că o viaţă are şi el! zise mama privind în urma lui cu o mână în şold şi alta făcută streaşină. Apoi se aplecă deasupra albiei şi continuă să frece la un tricou.
Mircea intră in corpul militar şi se înrolă în armată. Prea era bărbat pentru viaţa de până atunci!