duminică, iunie 30

Afișul 3

    După întâlnirea cu sora lui,Mircea începuse să își aducă aminte de viața de dinainte de armată. Zilele în care mânca doar cât sa nu moară de foame și cât să se poată trezi a doua zi de dimineață ca să muncească pentru familia sa. Încerca să își amintească numele și figurile fraților și surorilor. Trecuseră atâția ani și pesemne toți s-au schimbat între timp. Monica era acum o femeie frumoasă. Îi povestise cum a ajuns să cânte în spectacole după ce a fugit cu un circar. Băiatul ăsta cunoștea lumea spectacolelor și o făcuse vedetă. Apoi o părăsi. Iubea mai mult circul și familia de acolo decât pe Monica. Dar ea s-a descurcat bine și fără el, avea talent și era frumoasă. „E adevărat, uneori am făcut și lucruri pe care nu voiam să le fac...” Îi mărturisi ea, cu privirea în altă parte, cu o țigare în mână pe care o scruma mai des decât era necesar. „Dar de multe ori drumul spre succes și bani trece prin patul multor bărbați. Acum am spectacolul meu. Îmi aleg singură costumele și decorul. Și cânt ce-mi place mie!” Mircea se gândea că sora lui nu are gusturi prea bune. Costumele și machiajul erau parcă prea stridente pentru paloarea ei naturală. Și melodiile erau unele de duzină, pe care le auzi peste tot. Se bucura însă că fata plecase din sărăcia de acasă. Plecase de la ea spre dimineață când cocoșii cântau despre răsărit. Nu o întrebase nimic despre familia de acasă, dar nici fata nu îi menționase nimic. Plecase fără să îi promită că se vor mai întâlni sau că își vor scrie. Ea părea mai străină decât orice femei de pe stradă.
   Și totuși, acum, după ce se stabilise în capitală și își aranjase un pic lucrurile în noua lui căsuță închiriată, gândul lui zbură către vremurile care parcă nici n-au existat. Dacă nu îi erau întipărite bine în memorie ar fi zis că asta face de o viață întreagă. Însă tocmai amintirile exacte îi stăteau dovadă că viața lui a fost cândva diferită. Își amintea perfect fiecare crăpătură din pereții vechii sale case. Vedea străzile pe care le umblase de atâtea ori și simțea mirosul de săpun de casă al rufelor spălate de mama lui.
   Se trezi dimineața târziu. În armată nu putea face asta așa că, în fiecare dimineață când butonul ceasului biologic era apăsat și se trezea, își aducea aminte că nu mai are de făcut instrucție și că poate dormi liniștit încă două trei ceasuri. În timp ce mesteca mecanic feliile de pâine prăjtă unsă cu unt, își făcea planurile pentru ziua care abia începea pentru el. Își aminti că trebuie să se ducă la cizmar să își repare bocancii de armată. Nu arătau rău, avusese grijă de ei, însă talpa se crăpase la mijloc și se uda la picioare de fiecare dată când ploua. Își amintea bine senzația de pe front când, în puținele momente de liniște realiza că are picioarele ude. Și de fiecare dată când se descălța pielea îi era zbârcită. iar unghiile moi. După ce își termină micul dejun, luă bocancii într-o plasă și plecă în căutarea unui cizmar. Văzuse o dată un afiș într-o stație de autobuz cum că, la 100 de metri în spatele stației, pe o străduță mică e un atelier de cizmărie. Acolo avea de gând să meargă.
  Plecă liniștit, cu inimă ușoară, nu vesel, dar nici trist. Luă autobuzul de la capătul străzii și coborî cu o stație înainte de centru, acolo unde își aminti că văzuse afișul cu atelierul de reparat încălțăminte. Așteptase autobuzul în stația aia când fusese la ziua de naștere a unui fost camarad. Era un tip simpatic, un pic arogant, dar foarte popular și cu mulți prieteni. Nu păstrase legătura cu el după ce plecaseră de pe front, dar se întâlniseră întâmplător cu o săptămâna înainte pe unul din bulevardele mari ale orașului. Schimbaseră câteva vorbe și erau sincer fericiți că se întâlniseră. Mircea îi dăduse numărul lui de telefon. iar fostul camarad îl sunase două zile mai târziu și-l invită la ziua lui. Se dusese cu drag, abia aștepta să mai discute cu el, mai ales că aflase că or să vină mai mulți soldați pe care îi cunoștea.
   Cu amintirea petrecerii din ziua respectivă, Mircea ajunse la atelierul de reparat. Era un garaj mare, în care lucrau vreo trei bărbați. Unul dintre ei tocmai terminase de reparat o pereche de cizme de damă și acum verifica dacă e stabil fermoarul. Ceilalți doi bateau niște cuie micuțe-micuțe în talpile unor bocanci militărești. Erau acolo vreo 5 perechi care așteptau același tratament. Ciocănele mici se auzeau alternativ, cu zgomote seci, nu puternice, dar deranjante. Mircea se duse la bărbatul care ținea cizma de damă în mână. Era gras, nu foarte înalt, cu un păr blond cenușiu, lăsat neglijent. Din când în când bărbatul își dădea părul din ochi, iar uneori avea gestul ăsta inconștient, fără ca să existe neapărat vreo șuviță care să îi deranjeze vederea.
   -Bună ziua! Am și eu o pereche de bocanci de reparat. Se poate ? 

   Cizmarul ridică privirea și atunci Mircea recunoscu privirea maronie a fratelui său cel mai mare. Rămaseră câteva secunde blocați, recunoscându-se unul pe celălalt, fără să știe vreunul ce să zică. Se îmbrățișară fără să își spună înainte vreun cuvânt și fără să lase vreunul obiectele pe care le țineau în mână. 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu