sâmbătă, aprilie 23

Afişul

Mircea a fost întotdeauna conştient de statutul său social. Toate dorinţele sale s-au îndreptat întotdeauna către un frigider plin şi o casă încăpătoare pentru întreaga lui familie. Iar familia lui era una mare. Rămas orfan de tată la numai 17 ani, Mircea n-a făcut altceva de atunci decât să aducă acasă bani. Nu conta de unde atâta timp cât sătura cele 9 guri care îl aşteptau acasă. Mama lui era bolnavă de ficat. Nu putea să mănânce orice, căci risca să se îmbolnavească şi mai rău. Cei 8 fraţi ai săi păreau sa fie mai resemnati decât el. Erau toţi palizi mereu, cu priviri bolnăvicioase, tăcuţi şi timizi. Niciunul nu dădea semne că ar ascunde vreun talent ascuns, nu erau noroiul din care să poţi scoate diamante. Îmbrăcaţi simplu, cu haine moştenite de la o generaţie la alta, îţi dădeai seama dintr-o privire că sunt fraţi, nu doar după părul blond şi purtat neglijent sau după nasul mic şi cârn ce-l moşteniseră de la mama lor. Era ceva în privirea lor maronie, un amestec de ură pentru zâmbetul celorlalţi şi resemnare aproape martirică.
Mircea era cel mai mare dintre fraţi. Îşi asumase rolul de cap al familiei din instinct, fără a se gândi vreodată la asta. A fost ca şi cum, după moartea tatălui său, a fost apăsat un buton interior ce l-a transformat într-un bărbat. Şi schimbarea asta se putea vedea şi la exterior. Dacă până la 17 ani Mircea era un băiat de înălţime medie, slăbuţ şi palid la fel ca oricare dintre fraţii săi, în câteva luni s-a transformat într-un adevărat bărbat. Aerul de maturitate venea probabil şi de la părul scurt, tuns soldăţeşte şi paltonul gri ce-l purta mereu cu excepţia zilelor de vară. Avea aerul oamenilor ocupaţi cu treburi importante, mereu pe fugă. Când era nevoit să aştepte ceva, se plimba cu mâinile împreunate la spate ca şi cum ar fi analizat o situaţie extrem de delicată care implică meditaţie profundă.
Deşi trecuse de mult de 20 de ani, nu se gândise nici măcar o clipă la căsătorie sau la o viaţă a lui. Toate gândurile sale se îndreptau către modalităţi cât mai simple de a face bani pentru familia sa. Alerga toată ziua el ştia pe unde, îndeplinea tot felul de însărcinări care mai de care mai ciudate, de te mirai unde le găseşte. Azi era văzut cărând bucăţi de sticlă pentru cine stie ce geamgiu, mâine împingând la căruturi pline cu butelii, poimâine vospind gardul primăriei. Ştia să facă de toate şi făcea orice.
Într-o zi de luni, pe la primele ore ale dimineţii, Mircea căra o cutie cu scule în mâna stângă şi pe umărul drept ducea un cub de plastic pe care era o etichetă ce spunea ce se află înăuntru:lipici. Trecea grăbit prin faţa unui şantier împrejmuit cu un gard de tabla pe care tot lipiseră anunţuri cu evenimentele din oraş. Mircea se opri ca fulgerat în faţa unuia dintre anunţurile acelea, citi de câteva ori textul scris mare cu litere negre şi apoi îşi continuă drumul şi mai grăbit. Ajuns în faţa unei fabrici de cutii de carton, intră pe o uşă laterală şi lăsă cubul de plastic. Apoi merse mai departe în susul străzii şi intră într-o scară de bloc unde lăsă şi cutia cu scule. Se îndreptă apoi către marginea oraşului,spre cartierul sărăcăcios unde locuia. Acasă o găsi pe mama sa care spăla în curte nişte haine de copii şi doi fraţi mai mici care se jucau cu o minge dezumflată. Salută superficial, fără a aştepta răspuns, intră în camera ce servea drept dormitor pentru cei mai mari 4 fraţi, luă dintr-un dulap vechi nişte haine pe care le îngrămădi într-o valiză. Căută nişte hârtii într-o cutie apoi se îndreptă spre ieşire. Privi înapoi din prag cu oarecare dezgust şi apoi ieşi. Îi ură mamei sănătate, ciufuli părul blond al unui copil şi ieşi din curte zâmbind, eliberat parcă de o misiune grea.
-Parcă era o umbră aici. Lasă că o viaţă are şi el! zise mama privind în urma lui cu o mână în şold şi alta făcută streaşină. Apoi se aplecă deasupra albiei şi continuă să frece la un tricou.
Mircea intră in corpul militar şi se înrolă în armată. Prea era bărbat pentru viaţa de până atunci!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu